Frate, deci nu mai puteam! Eram in ultimul hal de daramat, ma simteam stors si lipsit de vlaga cum nu ma mai simtisem niciodata pana atunci. Un feeling de cacat, ce mai si nu mai puteam indura nici macar o secunda! Asa ca m-am decis. Trebuia sa fac ceva in privinta asta.
Mi-am luat banii, cheile de la masina si am plecat. Tot drumul m-am gandit doar la asta si nici macar farurile orbitoare ale masinilor de pe contrasens nu ma puteau scoate din starea de scufundare totala in absolut. In 5 minute eram la destinatie. Cu mana tremurand am scos cheia din contact si, ca intr-o scena dintr-un film prost, in slow-motion, am coborat dramatic din masina.
Magazinul parea atat de departe, o destinatie cumva dintr-o alta dimensiune dar care mi se arata in fata ochilor doar pentru a ma amagi. Cu un amestec de curiozitate si ura pentru acea nevoie primara care ma cuprinsese am deschis usa supermarket-ului si m-am trezit ca dupa un flash-forward ACOLO! In sfarsit, scopul existentei mele parea atat de aproape, tangibil, o nirvana atinsa dupa o mult prea indelungata meditatie dureroasa.
Ca prin ceata imi aduc (sau nu imi aduc) aminte de vanzatoare, de plata, de rest, de drumul spre casa. Nimic nu mai conta. Acum imi puteam satisface cea mai patimasa dorinta, apogeul evolutiei sinelui. Acolo, in fata mea, pe masuta de cafea, printre pachete de tigari, scrumiere pline ochi cu mucuri de tigara si alte nimicuri am asezat-o... la loc de cinste, parca emanand o lumina spirituala dintr-o aureola psihedelica, un inger imbuteliat... era ea, sticla de Fanta de portocale.
